Testimoniale

„Povestea mea … da, în final totul este o poveste. Este un pic atipică, pot să spun asta gândindu-mă la cum m-am raportat emoțional față de diagnostic. Dar hai mai întâi să mă prezint , cum eram înainte de …

Sunt mama a trei copii, o mamă dedicată , poate prea dedicată. Sunt aproape 10 ani de când am început să îmi fac probleme, să mă frământ, că nu am fost ce trebuia, ce aveau ei nevoie. Și nu numai ei. Am avut și încă mai am uneori obiceiul de a mă împrăștia, de a mă irosi inutil crezând că fac bine.

O mamă prea permisivă, prea protectoare, plină de frici inconștiente care au crescut o dată cu trecerea timpului. Frici pe care inconștient le proiectam și asupra lor. M-am trezit trăind intens fiecare problemă pe care o aveau și încercând să găsesc soluții. Problema era la mine. Aveam nevoie de răspunsuri și am început să le caut. Am fost la cursuri de dezvoltare personală, am cunoscut oameni minunați precum Jaques Salome, Lise Bourbeau. Am citit tot felul de cărți. Și da, am început să înțeleg. Și de atunci tot înțeleg. Ce păcat că nu e de ajuns înțelegerea. Fricile mele au crescut. Au fost 3-4 ani înaintea diagnosticării în care erau momente când ma trezeam din somn cu frison de frică. Și venea dimineața și eram puternică, și făceam totul și mă mințeam că pot.

Apoi a venit diagnosticul care, sincer îți spun, nu m-a speriat. Mi-am dat seama că pe mine mă sperie mai mult ideea de tratament pe care îl presupune un astfel de diagnostic. M-am trezit într-o lume total necunoscută mie: cea a spitalelor, a contactului cu oameni care nu știu nimic despre mine, a unui loc unde sunt  „doar pacient”. Am trăit frustrări, mi-am luat lecții , am început să mă schimb de fapt. Să trec dincolo de înțelegere. Este un proces greu și de durată.

Întâlnirea cu doamna Elisabeta Stanciulescu, în cadrul întâlnirilor de suport pentru pacientele diagnosticare cu cancer mamar organizate de Donna Medical Center, a fost pentru mine o mare bucurie. De asemenea, și  cea cu „colegele mele de suferință” din cadrul grupului. Sentimentul că ai înțelegere și nu compătimire este o necesitate. Doamna sociolog Stănciulescu, pe care o iubesc și o respect nespus, a pus degetul pe rană de câteva ori, m-a făcut să identific câteva cauze majore ale suferințelor mele pe care doar le intuiam că ar fi, undeva  pe acolo.

La Donna Medical Center, am fost pentru Imagistica Sânului și mă bucur mult că am cunoscut-o pe d-na Doctor Elena Claudia Teodorescu. O felicit pentru profesionalism, dar și pentru acest „program/grup suport de dezvoltare pentru sănătate” organizat lunar în clinică pentru paciente.

Viața mea e acum ca întotdeauna, este un continuu proces de învățare, de înțelegere, de acceptare. Întâlnirile de suport pentru pacientele diagnosticare cu cancer mamar mi-o îmbogățesc. E ceva la care mă gândesc cu drag, cu bucurie și încredere.

Femeilor care trec prin același lucru le transmit un mesaj: să deschidă ochii, să-i deschidă asupra lor însele, în primul rând; să se iubească și să se respecte; să nu se sperie. Prevenția este foarte importantă. Ignoranța costă. Până la 59 de ani nu am avut absolut nimic. Din acest motiv, nu știam ce reprezintă un spital, un diagnostic grav. Poate din acest motiv, în decembrie 2015, la prima mea mamografie, faptul că mi s-a spus că este mastoza fibrochistică, fără riscuri, fără probleme, m-a făcut să stau liniștită încă un an, după care la Donna Medical Center am descoperit că devenise carcinom ductal invaziv.

Mulțumesc mult pentru ocazia de a împărtăși câteva din gândurile și frământările mele trecute. Viața e într-adevăr frumoasă! E minunat de frumoasă și de trecătoare. Și este cu atât mai frumoasă cu cât conștientizăm că este trecătore. Și e a noastră, a fiecăruia.”

Cu iubire,

Sanda Marinescu